La insistențele unei facebook-erițe, că, mă rog, mi-a fost incomod s-o refuz și articolul meu e încă în progres, am primit un text scris de B. P.
Hașdeu. Eu nu prea
știu mare lucru despre el. Am citit în școală Răzvan și Vidra, cu de-a sila, ce-i drep, și nu am rămas deloc
impresionată. Cred că dacă mai căutam prin textele lui, avea să am o altă
părere. Dar texul ăsta m-a dat jos și m-a pus pe gînduri serios. Mi-a plăcut
întotdeauna cînd suferința a dat naștere unor asemenea capodopere.
O scînteie pentru cine va vrea să
sufle și s-o aprindă la înmormăntatea mea:
În ziua
morții Iuliei Hașdeu, a murit și tatăl său. El nu putea să mai trăiască. Din părinți
și din moși, el moștenise trei iubiri: patrie, știință, femee. Tot ce e mai pur
în aceste trei iubiri , chintesența lor, el o concentrase în fica sa. Mare patrioată,
mare geniu, mare femeie, ea devenise pentru el prisma tuturor iubirilor sale. Murind
ea, patrie-știință-femee- totul a murit pentru el…putea oare să mai trăiască?
Nimic nu mă
doare mai tare decît consolările celor care-mi zic- și eu am pierdut un copil…ba chiar doi sau trei…
Idioți! Eu aș
putea consola astfel numai doar pe cineva care a pierdut un cățel.
Cei mai
mulți oameni nu sunt în stare de-a iubi o altă ființă mai mult decît pe sine
însuși, de-a iubi pe sine însuși numai în acea ființă, de a deveni o părticică
din acea ființă devenită tot…și cînd acel tot dispare, părticica se întreabă:
ce mai sînt eu?
Nu știu
ce-ar fi fost, să fi avut eu mai mulți copii, dar știu ce este acum, cînd am
avut numai unul, și cînd acel unu era Iulia mea!
Și dacă nu
pot să mai trăiesc, este oare o sinucidere?
Nu.
Prin gura
lui Hristos, Dumnezeu iartă pe cei care au iubit mult.
Eu am iubit
pînă la moarte, pentru ca să pot mai curînd iubi după moarte…
După moartea
ficei mele, eu trebuia să mă împușc, sau să înebunesc, una din două.
De ce nu m-am împușcat?
Din prima
pîn” în ultima zi a veții, ea mi-a vorbit de poeziile și scrierile sale care
trebuiau publicate. Cine putea să le publice mai bine decît mine? Eram , dar,
dator să mai trăiesc.
Al doilea:
dispariția copilului meu mi-a adus aminte de ceilalți doi dispăruți, de tatăl
și bunicul meu, și astfel, dintr-o singură datorie s-au născut trei, căci tatăl
și bunicul au fost spirite superioare,
au rămas necunoscuți, asupra mea zace sarcina de-ai dezmormînta în ochii lumii.
Al treilea:
poate pedeapsa cea mai puternică, m-am temut că împușcîndu-mă, curmînd într-un
mod violent solia de suferință ce-mi mai rămîne de împlinit pe acest pămînt,
dîndu-mi moartea pentru a vedea mai în curînd pe îngerul meu, Dumnezeu mă va
pedepsi de a nu-l mai vedea niciodată pe acest înger, și, îngozit de ideeea
unei asemenea separări, am aruncat arma și am șoptit: facă-se voia Lui!
De ce n-am înebunit?
Dintîi:
nebunia are și o parte a sa fiziologică, find un soi de ceartă între corp și
suflet, și se vede că la unii oameni, ambele elemente se echlibrează astfel,
încît lupta între ele nu poate să ajungă la nebunie.
Al doilea:
sub raport psihologic, nebunia este totdeauna rezultatul disperării, iar eu
n-am disperat niciodată, pururea sperînd în dreptatea luii Dumnezeu, pururea
sperînd într-o viitoare viață mai bună, pururea sperîd- chiar în momentul cînd
fica mea își dădea ultima suflare-că aceasta nu este decît o despărțire
vremelnică, urmată de o unire în vecie.
Al treilea,
poate tocmai pedeapsa cea mai puternică, puteam, oare, să nebunesc eu, cînd
citeam zi și noapte numai scrierile ei, în care o angelică răbdare îmi vorbea
mereu despre credință și speranță? Puteam, oare, să-nnebunesc cînd corpul ei, zăcînd
în groapă, spiritul ei-mai viu ca oricind, era necontenit cu mine?
Iată de ce nu m-am împușcat și n-am înebunit.
Dar cît mai
trăiește omul, trebuie să mînînce, trebuie să bea, trebuie să vorbescă cu
lumea: aceasta e tortura cea mai dură!
Doamne. Scurteaz-o!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu